Dacă ar fi să alcătuiesc o listă a oamenilor care mi-au complicat inutil copilăria, profesorii de istorie ar ocupa un loc foarte sus. Probabil primul loc, deși profesorii de matematică ar formula imediat obiecții metodologice privind criteriile de evaluare.
Profesorii de istorie aveau o particularitate profesională care îi deosebea de restul corpului didactic: refuzau să accepte existența faptelor neînsemnate.
Dacă profesorul de matematică îți spune că doi și cu doi fac patru, relația voastră cu subiectul se încheie, de regulă, acolo. Există un răspuns, răspunsul este patru și toată lumea poate merge liniștită acasă. Profesorii de istorie priveau lucrurile altfel. Nu-mi amintesc să fi cunoscut vreunul dispus să admită că pe această planetă s-au petrecut și fapte lipsite de consecințe. Dacă se rupea o curea la sandaua unui împărat roman, incidentul nu era tratat ca un simplu accident de încălțăminte. Profesorul de istorie pornea imediat pe urmele lui și nu se oprea până când nu reușea să demonstreze că, într-un fel obscur, dar incontestabil, de acea curea atârna viitorul Europei.
Și, colac peste pupăză, toți aveau înșurubată în cap o idee fixă: „Istoria se repetă”.
Ani de zile am privit această aserțiune cu scepticismul sănătos al omului care nu vrea să fie dus de nas.
Nu vedeam în asta nimic altceva decât o deformare profesională, specifică unor oameni care își petrec viața printre replici și reeditări.
Istoricii, observasem eu, nutresc față de trecut exact aceeași afecțiune maniacală pe care unii domni trecuți de prima tinerețe o manifestă față de trenulețele în miniatură: după ce petrec destul timp încuiați în pod cu locomotivele lor de jucărie, încep să vadă gări peste tot.
Și totuși, zilele trecute, citind un articol despre dispariția lui „dumneavoastră”, am avut neplăcuta senzație că profesorii aceia bătrâni avuseseră, printr-un nedorit miracol, într-o oarecare măsură dreptate.
Autoarea (care, de altfel, are un scris foarte îngrijit) deplângea soarta pronumelui cu o solemnitate rezervată în mod obișnuit speciilor aflate pe cale de dispariție sau monarhiilor constituționale uitate de timp.
Din câte am putut înțelege din textul ei patetic, „dumneavoastră” se află pe patul de moarte. N-a murit încă, dar este, după câte se pare, extrem de aproape, iar autoarea, cu lacrimi în ochi, pare să-i țină lumânarea într-un gest de ultim rămas-bun.
Am citit cu atenție și, în timp ce citeam, nu m-a surprins argumentația cât senzația de déjà-vu.
Aveam impresia că mai participasem cândva la o ceremonie asemănătoare de înmormântare anticipată a unui cuvânt.
După o scurtă consultare a arhivei personale — un sistem de catalogare notoriu defectuos, dar superior multor baze de date universitare — am localizat episodul.
Era prin 1990.
Eram în clasa a treia.
La acea vârstă aveam cunoștințe foarte limitate despre comunism și cunoștințe foarte solide despre colegii care trișau la elastic.
Într-o dimineață, învățătoarea noastră a intrat în clasă afișând acea expresie solemnă pe care adulții o adoptă atunci când urmează să proclame o schimbare istorică, iar copiii o anticipează ca pe o teribilă plictiseală. S-a așezat la catedră, ne-a privit lung și a decretat: — Copii, începând de astăzi, nu-mi veți mai spune „tovarășa”. Îmi veți spune „doamna învățătoare”.
A urmat o tăcere.
Privind retrospectiv, cred că aceea a fost prima mea întâlnire cu fenomenul pe care sociologii îl numesc schimbare de paradigmă și elevii îl numesc problemă.
Primul care a reacționat a fost Părăușanu.
Orice adunare umană, oricât de restrânsă, generează în mod spontan un lider al opoziției, iar clasa noastră nu făcea excepție de la legile sociologiei. Părăușanu nu era neapărat cel mai inteligent dintre noi, dar avea un instinct extraordinar atunci când era vorba să detecteze o nedreptate.
— Mie nu-mi convine, a declarat el. — De ce? a întrebat învățătoarea. — Păi tovarășa era mai bună. — În ce sens? — În toate sensurile.
Argumentul părea greu de combătut.
— Explică-ne.
Părăușanu s-a ridicat în picioare. Întotdeauna se ridica în picioare când urma să spună ceva important.
— Tovarășa avea patru silabe.
Am numărat în gând. Avea dreptate.
— Și? — Doamna are două.
Clasa a început să murmure.
Până atunci nu observasem problema, dar, odată formulată, devenise evidentă.
— E cam scurtă, a spus cineva. — Exact. — Parcă se termină prea repede, a adăugat altcineva. — Plus că "tovarășaa" merge mai bine când strigi, am intervenit eu.
— Cum adică?
— Păi dacă ești pe terenul de sport și trebuie s-o chemi de la distanță.
Părăușanu a aprobat imediat.
— Da. Ascultați.
S-a întors spre fundul clasei.
— To-va-ră-șaa!
Cuvântul a traversat încăperea cu o anumită demnitate. Apoi, cu oarecare dezgust, a trecut la experimentul comparativ:
— Doam-na!
Rezultatul a fost dezamăgitor.
Semăna cu o încercare abandonată la jumătate. Cu un sughiț.
Câțiva colegi au dat din cap.
Învățătoarea și-a dus mâna la frunte.
— Copii, vremurile s-au schimbat.
— Bine, dar de ce s-a schimbat tocmai asta? a întrebat Părăușanu.
Era o întrebare legitimă. Noi nu aveam nimic împotriva Revoluției în sine. Nici măcar nu eram foarte siguri ce este. Dar părea excesiv să înceapă prin a ne modifica vocabularul.
— Așa se spune acum, a explicat învățătoarea. — Și cine a hotărât?
Învățătoarea a ezitat. Probabil că era dificil să indice vinovatul exact.
— Oamenii.
Părăușanu a clătinat din cap.
— Nu cred.
— Cum adică nu crezi?
— Dacă îi întreba pe oameni, ne întrebau și pe noi.
Trebuie să recunosc că logica lui avea o simetrie superbă. Ani mai târziu am descoperit că marile schimbări istorice se produc aproape întotdeauna fără consultarea elevilor din clasa a treia. La vremea aceea însă ni se părea o gravă încălcare a procedurii.
Până la sfârșitul anului i-am spus când „doamna”, când „tovarășa”, pendulând histrionic între noul val și vechea paradigmă, în funcție de circumstanțe și de iminența unei note de trei.